ÎMPOTRIVA LENEVIRII DE A VENI LA BISERICĂ
„Daţi lui Dumnezeu
cele ce sunt ale lui Dumnezeu"
(Mt. 22, 21)
Ni se pare că n-am isprăvit nimic, când ne-am dat osteneala de a vă îndemna să fiţi mai osârdnici cu vizitarea adunării, unde se face slujirea cea dumnezeiească; căci iarăşi Biserica este deşartă şi părăsită de fiii ei. De aceea, eu iarăşi trebuie să vă îngreunez si să vă fiu povară, pe de-o parte dojenind pe cei de faţă, pe de alta probozind pe cei ce lipsesc. Pe aceştia din urmă, pentru că rămân în lenevire şi în uşurătatea minţii lor, iară pe voi, pentru că nu vă îngrijiţi cu râvna cuvenită pentru mântuirea confraţilor voştri.
Eu iarăşi sunt silit să vă îngreunez şi să vă fiu povară, nu pentru mine şi pentru folosul meu, ci pentru voi şi pentru mântuirea voastră, care îmi este scumpă. Poate să se supere pe mine oricine vrea, poate să mă ocărască pentru aceasta şi să mă vorbească de rău, că totuşi nu voi înceta de a vă fi povară, în felul acesta, şi această împovărare este lucrul cel mai bun, pe care-l pot eu face.
Căci poate, poate că tocmai prin aceasta vă veţi sfii şi de acum înainte vă veţi îngriji pentru mântuirea fraţilor voştri, ca nu de-a pururea să fiţi proboziţi pentru unul şi acelaşi lucru. Căci ce-mi foloseşte mie, când voi lăudaţi predicile mele, dar nu umblaţi după fapta bună; şi ce mă va vătăma pe mine, când voi îmi veţi retrage lauda voastră, dar eu voi vedea că fapta bună şi cucernicia voastră cresc?
Nu aplauzele ascultatorilor, ci îndreptarea lor este adevarata lauda pentru un predicator. Cuvintele care plac pier repede în aer, iara îndreptarea ascultatorilor este pentru predicator si pentru ascultatori un folos durabil si netrecator. Lauda voastra poate numai aici jos, pe pamânt, sa dea predicatorului însemnatate, iara îndreptarea sufletelor voastre îi va da lui duh de veselie, când se va înfatisa la scaunul Judecatii lui Hristos.
A nu se îngriji cineva de mântuirea celorlalti oameni nu este un pacat mic, ci acesta merita o pedeapsa aspra si neînlaturata, cum s-a întâmplat robului aceluia din Evanghelie, care a îngropat talantul sau în pamânt.
El a fost dojenit nu pentru vreo purtare tara de orânduiala în viata sa privata, nici pentru vreo necesitate, caci el a întors totul neatins. Dar vinovatia lui a stat în aceea ca el n-a dobândit talantul, nu l-a îndoit, iar pentru aceasta a fost vrednic de osândit. Din aceasta vedem ca, spre a se mântui cineva, nu este de ajuns ca noi însine sa fim aprinsi ele râvna pentru slujirea de Dumnezeu; cineva trebuie sa îndoiasca talantul sau, iar aceasta se face când noi ne îngrijim nu numai de mântuirea sufletului nostru, ci si de a confratilor nostri.
Sluga aceea, desi a zis: „Iata, ce-i ai al tau" (Mt. 25, 25), totusi aceasta n-a fost deajuns pentru apararea sa, caci Domnul a zis catre dânsul: „Se cuvenea tie sa fi dat argintul meu schimbatorilor".
Socoteste acum cât de usoare sunt poruncile Domnului! Adica omul cere de la sluga sa, care a împrumutat bani de la stapânul sau, ca ea sa-i aduca iarasi îndarat; Dumnezeu însa nu face asa; El cere numai ca talantul sa fie dat cu împrumut, si nu ne face raspunzatori de înturnarea lui. Aceasta va sa zica: îndeamna pe aproapele tau, da-i sfatul tau, fa numai datoria ta, iar a-l îndupleca nu sta în puterea ta. Dumnezeu cere numai ca tu sa pui talantul tau si sa-l dai la dobânda.
Ce este mai lesne decât aceasta? Si cu toate acestea, sluga aceea a numit pe Domnul sau aspru si nemilostiv.
Asa fac slugile cele rele si lenese, ele totdeauna arunca gresalele lor asupra stapânilor. De aceea a fost acela pedepsit si legat si aruncat în întunericul cel mai dinafara. Pentru aceea, ca sa nu ne întâmpine si pe noi acelasi lucru, sa îndemnam si sa sfatuim pe fratii nostri, fie ca asculta ei cuvintele noastre sau nu. Daca ei ne vor urma, se vor ferici si pe dânsii si pe noi; iara daca nu ne vor urma, vor trage asupra-le cea mai grea osânda, fara ca noi, în ce ne priveste, sa suferim cea mai mica vatamare.
Noi ne-am facut datoria, le-am dat sfatul si povatuirea cea buna; neurmarea lor nu poate a ne aduce vreo vatamare.
Nu atunci pacatuim noi, când nu câstigam pe altii, ci numai atunci când neglijam de a le da îndemn si povatuire. Iara daca noi totdeauna i-am îndemnat si i-am sfatuit bine, de acolo înainte, Dumnezeu nu pe noi, ci pe dânsii are sa-i traga la socoteala.
Însa omul pe care cineva de-a pururea îl sfatuieste si-l învata, abia este cu putinta ca la sfârsit sa nu se îndrepteze si sa nu se faca râvnitor. Eu pot la aceasta sa aduc o zicatoare cunoscuta, care spune ca apa, picând necontenit pe o piatra, la sfârsit o gaureste. Ce este mai moale decât apa si ce este mai vârtos decât piatra ? Cu toate acestea, necontenirea picurarii biruieste firea cea vârtoasâ a pietrei. Iara daca necontenirea poate birui chiar firea, cu atât mai vârtos va putea ea sa biruiasca voia; crestinatatea, iubitilor, nu este o jucarie, un lucru de a doua mâna. Aceasta noi o spunem de-a pururea, si totusi nimica nu ispravim. Ce gânditi voi, câte dureri simt eu, când observ ca în zilele de sarbatori multimea cea mare se aseamana cu valurile cele nenumarate ale marii, iara acum nu se arata la slujirea de Dumnezeu nici a suta parte din acea multime?
Unde sunt acum aceia care ne îmbulzesc în zilele de sarbatori? Eu îi caut, îi jelesc acum, gândind câti dintre dânsii iarasi se duc la pieire dupa ce au fost mântuiti odata, cât de multi frati vad eu lipsind, cât de mic este numarul celor ce doresc mântuirea si ce mare parte a Bisericii se aseamana unui trup mort si nemiscat. Dar voi veti zice, poate: ce ne pasa noua ? Trebuie sa va pese foarte mult. Vai acelora care nu cauta sa mântuiasca pe confratii lor, nu-i îndeamna, nu le dau sfat! Trebuie sa va pese voua, celor ce nu-i siliti si nu-i întoarceti de la usuratatea mintii si de la lenea lor. Cum ca noi nu trebuie sa ne îngrijim numai de noi, ci si pentru altii, Hristos ne-a aratat-o lamurit, când ne-a numit sare, aluat si lumina (Mt. 5, 13; 14 si 13, 33). Caci anume aceste lucruri sunt folositoare si avantajoase pentru altii.
Lumina lumineaza si se arata nu pentru dânsa însasi, ci pentru aceia care sed în întuneric. Si tu esti o lumina - nu pentru ca sa ai lumina pentru tine singur, ci pentru ca sa poti întoarce si pe cei rataciti. Caci la ce foloseste lumina daca ea nu poate sluji celor ce sed în întuneric?
Si ce foloseste un crestin, daca el nu câstiga pe nimenea si nu întoarce pe nimenea în fapta cea buna?
Tot asa sareaza sarea, nu pe sine însasi, ci împiedicând alte trupuri ca sa nu treaca în putrejune si nelasându-le sa se piarda. Asemenea trebuie sa faci si tu. Daca Dumnezeu te-a facut sare duhovniceasca, tu esti dator a sara si a împrospata membrele care trec în putrejune, adica pe confratii tai, care sunt lenesi si cugeta cele pamântesti, a-i departa de lene ca de putrejune; si iarasi a-i lega cu trupul Bisericii.
Tot pentru aceasta Dumnezeu te-a numit aluat, înca si aluatul nu se dospeste pe sine însusi, ci plamadeala, oricât de mare sau mica ar fi ea. Asa trebuie sa fiti si voi. Chiar de ati fi putini dupa numar, totusi, dupa credinta si dupa râvna cea cucernica, trebuie sa fiti puternici si tari.
Deci, precum aluatul nu este slab, cu toata micimea iui, ci prin puterea sa cea launtrica covârseste toata plamadeala, asa si voi puteti întoarce la râvna un numar mult mai mure, numai de veti voi.
Învinovatiti vara, caci aud pe unii facând aceasta si zicând: „Caldura acum este prea mare, zaduful este nesuferit, nu putem sa ne strângem si sa ne înghesuim într-o adunare prea mare, ne umplem de sudoare si de naduseala"; când ziceti aceasta, în adevar mie-mi este rusine de voi, caci acestea sunt vorbe femeiesti, de nimica si fara putere.
Este o adevarata rusine macar a raspunde la astfel de dezvinovatiri, dar totusi trebuie sa facem aceasta; caci daca voi nu va rositi a spune acestea, cu atâta mai putin trebuie sa rosim noi de a va raspunde. Deci, ce sa va raspundem noi la aceste pricinuiri ? Eu va voi aminti istoria celor trei barbati din cuptorul cel cu foc, care în mijlocul flacarilor ce-i înconjurau din toate partile, ce se atingeau de gura si de ochii lor si amenintau a-i nabusi, totusi n-au încetat a aduce Domnului Dumnezeu cântarea cea sfânta a laudei, în mijlocul focului îl laudau mai veseli decât pe o dragalasa pajiste.
Pe lânga aceasta va voi aminti de Daniil si de groapa leilor din Babilon, înca si de o alta groapa plina de noroi, care era aproape sa înabuseasca pe profetul Ieremia. Pe cei ce vor sa dezvinovateasca nevenirea lor la Biserica prin arsita, îndata îi voi duce de la aceasta groapa la temnita si le voi arata cum Pavel si Syla sunt încatusati acolo, plini de vânatai si de rani, cu trupul sfâsiat de multimea loviturilor, cum ei totusi în mijlocul noptii cântau laude lui Dumnezeu si savârseau prea sfânta lor priveghere. Toti acesti sfinti din cuptorul cel înfocat, din groapa leilor, din temnita, din câtusi si din tot felul de patimiri nespuse, niciodata nu s-au îngreuiat de toate acestea, ci le-au suportat cu o râvna neobosita, într-o evlavie arzatoare si preamarire a lui Dumnezeu.
Noi însa, care nici macar o mica parte din patimirile acelor sfinti nu am rabdat, am vrea sa ne lasam de îngrijirea mântuirii sufletelor noastre pentru caldura, pentru putina arsita si sudoare, a ne feri de adunarile servirii dumnezeiesti, si în locul lor sa ne amestecam în societatile cele pierzatoare, care nu au în sine nimic sanatos? Nu este aceasta o nebunie?
Cuvântul lui Dumnezeu este o roua atât de placuta si dragalasa, iar tu vorbesti de arsita? Hristos zicea curat: „Apa pe care Eu o dau omului se va face într-însul izvor saltator întru viata cea vesnica" (In. 4, 1, 4); si iarasi; „Cel ce crede întru mine, precum a zis Scriptura – râuri de apa vie vor curge din pântecele lui" (In. 7, 38).
Când ai tu izvoarele si râurile cele duhovnicesti, spune-mi, te mai temi de arsita cea trupeasca? Când este vorba de târg, unde este asa de mare zgomot, asa de cumplita înghesuiala si asa de nesilnica arsita, nu te aperi cu caldura, si totusi nu poti zice, ca în târg sufla numai vânt placut si racoros, iara aici în Biserica s-a strâns tot pripecul si arsita.
Mai degraba este cu totul dimpotriva, caci Biserica este podita cu pietre racoroase, împotriva razelor soarelui ea este aparata prin ziduri si acoperamânt si prin bolti înalte, acolo, din contra, fiecare loc este expus razelor celor arzatoare ale soarelui, pe lânga aceea, acolo domneste o înghesuiala cumplita, mult fum si praf, si înca multe altele, care pricinuiesc greutati. Din aceasta vedem ca astfel de pricinuiri si dezvinovatiri ale nevenirii la Biserica, precum le-am pomenit eu, trebuie a le însusi lenevirii si molesirii sufletului care nu este încalzit de flacara Sfântului Duh.
Însa eu adresez vorba mea nu tocmai celor absenti, ci mai vârtos voua, care nu-i atrageti aici, nu-i opriti de la lenevirea lor si nu-i faceti sa vina la aceasta masa mântuitoare. Când slugile voiesc sa savârseasca o lucrare împreuna, cheama pe toti sotii lor; voi însa, când aveti sa savârsiti o slujba duhovniceasca Domnului Dumnezeu, slujirea cea dumnezeasca, nu va îngrijiti de sotii vostri la slujire, ci-i lasati a pierde acest mare câstig. Dar daca ei nu voiesc? Va zice cineva: staruieste asupra-le, nu-i lasa pâna ce vor voi! Daca vor vedea ca noi nu-i slabim, ba necontenit îi zorim, vor voi si ei. Dar toate acestea sunt numai o îndoiala si o dezvinovatire de nimic.
Câti parinti sunt aici care n-au cu dânsii pe copiii lor? Nu poti tu oare nici pe copiii tai sa-i aduci aici? De aici întelegem noi ca multi lipsesc din aceasta adunare nu numai pentru lenevirea lor, ci si pentru ca voi nu v-ati facut datoria.
Daca voi, pâna acum, nu ati fost râvnitori la aceasta, trebuie sa fiti cu atât mai mult de acum înainte. Fiecare sa aduca, de acum, la Biserica, împreuna cu dânsui, pe vreunul dintre cei de aproape ai sai; tatal sa-si aduca fiul, fiul pe tatal sau, barbatul pe nevasta sa, femeia pe barbatul sau, stapânul pe sluga sa, fratele pe frate, prietenul pe prieten; unul sa încurajeze si sa îndemne pe altul a se arata toti aici. Ba nu numai pe prietenii nostri, ci înca si pe vrajmasii nostri sâ-i invitam la aceasta comuna comoara ele norocire. Si când vrajmasul va vedea aceasta grija a ta pentru mântuirea sufletului sau, desigur îi va trece ura asupra ta.
Zi celui ce nu voieste sa mearga la Biserica: nu te rusinezi tu oare de evrei, care cu asa mare strictete pazesc sâmbata lor si chiar înaintea serii acelei zile se opresc de orice lucru? Vineri, când soarele se pleaca spre apus, ei curma toate afacerile, cumpararea si vânzarea înceteaza. Jidovii înca si acum pazesc legea lor atât de curat, macar ca vremea ei a trecut si macar ca ea nu le ajuta, ci mai mult îi vatama; iara tu, care de la umbra ai trecut la lumina si te-ai învrednicit a vedea soarele dreptatii, tu, care ai dreptul de cetatenie al cerului, si caruia ti s-a încredintat adevarul, tu nu vei voi oare sa arati o râvna asa de mare ca jidovii? Numai pe o mica parte a zilei te chemam aici si tu nu vei voi oare nici aceasta mica parte sa o întrebuintezi spre ascultarea cuvântului lui Dumnezeu? Spune-mi, ce iertare poti tu nadajdui? Cu ce poti tu oare sa te dezvinovatesti temeinic si cuviincios ? Este cu neputinta, asa cum este cu neputinta ca cineva, fiind atât de lenes si usuratic de minte, sa dobândeasca iertare, chiar de ar faptui el mii de treburi si ispravi pamântesti.
Nu stii tu ca, daca vei veni aici si te vei ruga lui Dumnezeu, atunci treburile tale vor merge mai bine?
Tu ai multe griji vremelnice! Tocmai de aceea vino aici, pentru ca prin partasia ta la aceasta adunare sa câstigi ajutorul lui Dumnezeu si, linistindu-te, iarasi sa te duci de aici. Tu vei câstiga atunci pe Dumnezeu întru ajutorul tau si, sustinut de mâna cea cereasca, nu vei mai fi biruit de duhurile cele rele. Daca tu iei parte la rugaciunea Episcopului, parintelui nostru, si la evlavia obsteasca, daca auzi cuvântul lui Dumnezeu, daca cu chipul acesta dobândesti ajutorul cerului si iesi de aici înarmat cu aceste arme, atunci nici Satana nu te va mai putea vatama, nici vreunul dintre oamenii cei înrautatiti, a caror ocupatie este de a jigni si de a cleveti pe altii. Iara daca tu fara aceste arme te duci de la casa ta la târg, lesne vei putea fi biruit de toti cei ce te pândesc. De aici vine ca multe din afacerile noastre, atât private, cât si publice, nu merg dupa dorinta noastra; de aici vine ca noi nu ne grijim înainte de toate de suflet si de duh, ci nesocotim orânduiala, prada treburilor celor lumesti. De aici vine ca toate merg asa pe dos si fara de rânduiala, si domneste o confuzie asa de mare. Mai zic înca o data, socotiti ce durere mare trebuie sa simta sufletul meu, când gândesc ca în sarbatori toata cetatea de la sine si fara invitare se gramadeste aici; iara daca a trecut sarbatoarea, nimeni nu mai vine aici, chiar de m-as osteni si i-as invita toata ziua? Aceasta cu adevarat mi-a pricinuit mult necaz, si eu am zis în sine-mi: sfatul si îndemnarea sunt zadarnice, voi faceti toate numai din obicei, si prin predicarea mea nu va faceti mai buni si mai râvnitori. în sarbatori veniti aici multime, iara daca a trecut sarbatoarea, atunci se vede ca predica mea nu a adus nici un folos. Nu dovediti voi oare cu acestea, ca predica mea, întrucât va priveste pe voi, este nefolositoare si de prisos?
Poate ca noi pe multi i-am suparat cu cuvintele noastre. Dar tocmai cei lenesi nu prea iau la inima dojana noastra, altminterea ar trebui ca ei sa lepede usuratatea mintii si sa se faca mai osârdnici. Spune mie, poti tu oare trage din vreo afacere lumeasca atât de mare folos, pe câta paguba îti aduce lipsirea de la Biserica? Este cu neputinta de a trage din vreo alta societate atâta folos, pe cât din aceasta sfânta adunare.
Tu gândesti poate la sala judecatii, la casa sfatului, sau la palatul împaratesc. Este adevarat, noi aici în Biserica nu dam nimanui vrednicii si dregatorii, comandamente ori altele asemenea; dar noi dam aici o vrednicie, care este mai marita decât cea împarateasca; de fapt nu noi, ci harul lui Dumnezeu da aici aceasta vrednicie. Dar care este acea mare vrednicie pe care o primesc cei ce vin aici ? Ei se învata a birui patimile cele nebunesti, a stapâni poftele cele pacatoase, a învinge mânia, a înabusi zavistia si a subjuga desertaciunea.
Un împarat, care sade pe tronul sau împodobit cu coroana, nu este asa de marit ca omul la care mintea ssde pe scaun, domneste peste patimile cele înjosite si se împodobeste cu aceasta putere precum cu o coroana marita. Spune-mi, ne folosesc oare porfira si hainele cele pompoase, si coroana cea înfrumusetata cu pietre scumpe, daca sufletul este robul patimilor?
Ce ne foloseste noua a fi liberi si mari, daca partea cea mai însemnata a noastra, sufletul, suspina într-o robie înjositoare? Precum nu ne foloseste noua nimic, când trupul nostru din afara pare sanatos, iara înlauntru îl ard frigurile, asa nu ne ajuta noua stapânirea cea pamânteasca, ba chiar nici tronul cel împaratesc, când înlauntru sufletul este sfâsiat de poftele cele salbatice si duhul este rasturnat de pe tronul stapânirii de catre patimi, încât se gârboveste de silnicia lor si tremura de napadirile lor.
Deci pentru ca sa nu ni se întâmple una ca aceasta, de aceea alearga la noi Profetii si Apostolii, din toate partile, cu Sfintele Scripturi si cu îndemnurile si sfatuirile lor domolesc patimile noastre, îmblânzesc salbaticia poftelor noastre, ajutându-ne a ajunge la o domnie care este mai marita decât o împaratie. Pentru aceasta am zis eu ca cel ce se departeaza de la slujirea de Dumnezeu si se lipseste de aceste sfatuiri, singur se raneste pe sine de moarte, vatamându-se însusi mai mult decât orice alta vatamare ar putea sa fie pe pamânt. Dimpotriva, cei ce vin aici trag mai mare folos decât de oriunde de aiurea, precum am aratat în curgerea cuvântarii noastre.
Legea lui Moise a zis: „Sa nu te arati înaintea Domnului Dumnezeului tau desert" (les. 23, 15) Deci, daca fara de jertfa,nici la templul Vechiului Testament nu se putea merge, cu atât mai mult trebuie a aduce cu sine jertfa, când cineva se aduna cu fratii sai la slujirea de Dumnezeu cea crestineasca.
Iara jertfa, pe care cineva trebuie sa o aduca cu sine, este mai marita si mai nobila decât aceea din legea veche, caci aici omul are sa aduca jertfa lui Dumnezeu propriul sau suflet.
Nu stii ca sunt pasari care ademenesc la sine pe altele ? Asa sa facem si noi, caci cum ne vom putea noi oare dezvinovati, când animale necuvântatoare ademenesc la sine pe altele de felul lor, iara noi, care suntem înzestrati cu minte si cu judecata, sa neglijam,oare,o astfel de prinsoare?
De aceea eu va zic: mergeti pe la casele confratilor vostri, aduceti-i cu voi la maica noastra cea obsteasca, la Biserica.
Nu este de ajuns sa auzim; trebuie sa si facem. Ba înca ne atragem o pedeapsa mai mare, când noi macar ca de-a pururea auzim sfatuirile, dar nu facem ce se zice. Apostolul zice asa: „Nu cei ce aud legea sunt drepti la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptati" (Rom. 2, 13).
Aceasta în ce-i priveste pe cei ce asculta. Dar nici predicatorul nu are nici un folos de la cuvântarea sa, daca purtarea lui nu corespunde învataturii sale si daca nu pune în concordanta viata sa cu cuvântarea sa. Asculta ce zice Psalmistul si Apostolul. Psalmistul scrie: „Pacatosului i-a zis Dumnezeu: pentru ce tu povestesti dreptatile mele, si iei asezamântul de lege al Meu prin gura ta, iara tu ai urât învatatura" (Ps. 49, 17-18).
Iar Apostolul Pavel asa graieste catre cei ce se îngâmfeaza pentru învatatura lor: „Tu te bizuiesti a fi povatuitorul orbilor si lumina celor din întunerec, îndreptator celor fara de minte, învatator celor nestiutori; dar pentru ce înveti numai pe altii, iara pe tine însuti nu te înveti?" (Rom. 2, 19-21). Deci, fiindca mie predicarea, iara voua ascultarea, nimic nu ne folosesc, daca nu facem ceea ce se zice, ba înca prin aceea mai mult se mareste osânda noastra, de aceea noi sa nu ascultam numai în liniste cuvântul lui Dumnezeu, ci sa-l si aplicam în fapte.
Este foarte bine când cineva de-a pururea aude cuvântul lui Dumnezeu; dar oricât de bine este aceasta, totusi ramâne fara folos, daca nu unim cu ea si ascultarea, care împlineste voia lui Dumnezeu. Asadar, sa nu veniti aici în zadar si fara roada, ci precum eu de multe ori v-am rugat, si nu voi înceta de a va ruga, puneti toata râvna voastra, spre a-i aduce aici pe fratii vostri; îndemnati pe cei rataciti si dati-le sfat bun, nu numai cu cuvintele, ci si cu fapta, ca învatarea prin fapte este cea mai puternica.
Chiar de nu ai vorbi, dar daca la iesirea ta din Biserica vei arata celor ce au ramas afara de ea, prin aerul tau, prin cautarea ta, prin glas, prin mers si prin toata fiinta ta, folosul ce ai câstigat de la Biserica, chiar aceasta este de ajuns, spre a-i sfatui si îndemna si pe dânsii sa vina la Biserica. Adica noi trebuie sa iesim din Biserica, asa cum am iesi din locul cel mai sfânt, asa cum am iesi chiar din cer, mai îndreptati, mai întelepti, mai seriosi si mai legiuiti în toate cuvintele si faptele noastre.
Când femeia pe barbat, tatal pe fiu, fiul pe tata, sluga pe stapân, prietenul pe prieten si vrajmasul pe vrajmas se vad astfel iesind din Biserica, atunci toti trebuie sa recunoasca de ce mare folos ne-am împartasit noi aici; ei trebuie sa recunoasca folosul acesta, când vor vedea ca noi ne-am facut mai blânzi, mai rabdatori si mai cucernici.
Gândeste numai la ce taine ai fost de fata în Biserica, ca tu aici ai fost în ceata Serafimilor, ai fost în rândul cetatenilor cerului, ai cântat cu îngerii, ai vorbit cu Domnul întru rugaciune si te-ai unit cu Hristos.
Daca noi însine suntem într-o întocmire dreapta, nu avem nevoie de vorbe multe ca sa îndemnam a veni la Biserica pe cei ce lipsesc, ci mai vârtos ei vor pricepe, din folosul cel mare de care ne-am împartasit, pierderea pe care ei au suferit-o, iar pe viitor se vor grabi a veni si ei la Biserica, ca sa se împartaseasca la rândul lor de acest folos.
Când ei chiar din cele din afara ale voastre vor vedea frumusetea sufletului vostru, ei de ar fi oricât de nesimtitori, totusi desigur se vor aprinde de dorul unei asemenea frumuseti. De aceea noi sa împodobim omul nostru cel dinlauntru, iar ceea ce am auzit aici în Biserica, în afara de ea sa le punem în lucrare! Precum luptatorul da dovada la savârsirea luptei de cele ce a învatat în scoala de gimnastica, asa si noi în afacerile vietii trebuie sa aratam cele ce am învatat aici în Biserica. Amin.
Înapoi, catre alte cuvinte de suflet...
2009 © impresum