Viata Sfantului Nicolae

Pe facatorul cel mare de minuni, ajutatorul cel grabnic si mijlocitorul cel prea ales catre Dumnezeu, pe arhiereul lui Hristos, Nicolae, l-au odraslit partile Lichiei, in cetatea ce se numeste Patara, din parinti cinstiti si de bun neam, dreptcredinciosi si bogati. Tatal sau se chema Teofan, iar mama sa Nona. Aceasta binecuvintata pereche, petrecind cu buna credinta in insotirea cea legiuita si impodobindu-se cu obiceiul cel bun, pentru viata lor cea placuta lui Dumnezeu si pentru multele milostenii si faceri de bine mari, s-au invrednicit a odrasli aceasta odrasla sfinta - singuri ei fiind radacina sfinta - si s-a facut cum zice psalmistul : Ca un pom rasadit linga izvoarele apelor, care si-a dat rodul sau la vremea sa. Deci, nascind pe acest dumnezeiesc prunc, l-a numit Nicolae, care se tilcuieste "biruitor de popor"; si cu adevarat s-a aratat biruitor al rautatii, asa binevoind Dumnezeu spre folosul de obste al lumii.

Dupa acea nastere, maica sa Nona a ramas stearpa, pina la dezlegarea din legaturile cele trupesti, marturisind singura firea ca nu este cu putinta a se mai naste alt fiu ca acela, ca numai pe acesta sa-l aiba si intii si pe urma, care din pintecele maicii sale s-a sfintit cu darul cel de Dumnezeu insuflat. Caci n-a inceput a vietui decit cinstind pe Dumnezeu cu buna cucernicie, nici n-a inceput a suge tita, facind minuni din pruncie, nici nu s-a deprins mai intii a minca, ci a posti. Caci dupa nasterea sa, fiind in baie, a stat trei ceasuri pe picioarele sale, singur de sine, nesprijinindu-l nimeni, dind prin aceasta stare, cinste Sfintei Treimi, Careia mai pe urma avea sa-i fie mare slujitor si intii-statator. Cind se apropia de pieptul maicii sale, se cunostea a fi facator de minuni, hranindu-se nu dupa obiceiul pruncilor celorlalti - pentru ca numai din tita cea dreapta sugea lapte - avind sa dobindeasca cu cei drept-credinciosi starea cea de-a dreapta. Apoi a inceput a fi si postitor ales, caci miercurea si vinerea numai o data sugea lapte din tita si atunci seara, dupa savirsirea obisnuitei rugaciuni crestinesti, de care lucru parintii lui se mirau foarte si se minunau si mai dinainte pricepeau ce fel de postitor va fi Nicolae mai pe urma. Acel obicei de a posti, deprinzindu-l Fericitul din scutece si l-a pazit in toata viata sa, pina la fericitul sau sfirsit, petrecind miercurea si vinerea in post. Deci crescind pruncul cu anii, crestea impreuna si cu intelegerea si cu obiceiurile cele bune, pe care le invata de la parintii sai cei buni; fiind ca o holda roditoare, care primeste in sine saminta invataturii celei bune, care odrasleste si aduce in toate zilele roade noi de fapte bune.

Sosind vremea de scoala, a fost dat la invatatura dumnezeiestii Scripturi, iar el cu agerimea cea fireasca a mintii si cu povatuirea Sfintului Duh, in putin timp, a ajuns la multa intelepciune. Apoi, atit de mult a sporit in invatatura cartii, pe cit era de trebuinta bunului cirmaci al corabiei lui Hristos si pastorului celui iscusit al oilor celor cuvintatoare. Deci, facindu-se desavirsit in cuvintul invataturii, s-a aratat desavirsit si in lucrul vietii; de la prietenii desarte si de la vorbe nefolositoare cu totul se abatea si a vorbi cu femeile sau a cauta cu ochii la fata femeiasca, foarte mult se ferea, caci fugind, se departa de petrecerea impreuna cu femeile.

Avind adevarata intelepciune si minte curata, de-a pururea vedea pe Dumnezeu si totdeauna zabovea in sfintele biserici, dupa cum zice proorocul: Voit-am a fi lepadat in casa Dumnezeului meu. De multe ori, cite o zi intreaga si cite o noapte, petrecind in rugaciunile cele ginditoare de Dumnezeu si in citirea dumnezeistilor carti, invata intelegerea cea duhovniceasca si se imbogatea cu dumnezeiestile daruri ale Sfintului Duh, cu care se pregatea pe sine locas vrednic, precum este scris: Voi sinteti biserica lui Dumnezeu si Duhul lui Dumnezeu vietuieste in voi.

Deci tinarul cel imbunatatit si curat, avind in sine Duhul lui Dumnezeu, se arata cu totul duhovnicesc, arzind cu duhul si slujind Domnului cu frica, incit nu se vedea la dinsul nici un fel de narav tineresc, ci numai obiceiurile omului batrin pentru care tuturor s-a facut minunat si slavit. Caci precum omul cel batrin, daca are obiceiul celor tineri, este luat in ris de toti, tot asa si tinarul, daca are naravul barbatului celui batrin, se cinsteste de toti cu mirare; pentru ca sint nepotrivite tineretile pentru batrinete, dar cinstite si frumoase sint batrinetile in tinerete.

Fericitul Nicolae avea un unchi episcop cu acelasi nume ca si dinsul. Unchiul sau, vazind pe nepot sporind in viata cu fapte bune si cu totul instrainindu-se de lume, a sfatuit pe parintii lui sa-l dea sa slujeasca lui Dumnezeu. Iar ei nu s-au lepadat a darui pe fiul lor Domnului, pe care ei l-au primit ca pe un dar de la dinsul. Pentru ca scrie in cartile cele vechi pentru dinsii, cum ca fiind neroditori si deznadajduindu-se de a mai avea copii, cu multe rugaciuni, cu lacrimi si cu multe milostenii au cerut de la Dumnezeu pe acest fiu; iar ei l-au dat in dar Celui ce l-a daruit pe dinsul.

Primind episcopul pe "tinarul batrin", care avea intelepciunea ca o caruntete si viata cea mai curata, l-a suit pe treptele cele sfintite ale preotiei, iar cind s-a hirotonisit, episcopul intorcindu-se catre poporul care era in biserica si umplindu-se de Duhul Sfint, a proorocit zicind: "Iata, fratilor, vad un nou soare rasarind marginilor pamintului, aratindu-se catre cei intristati ca o milostiva mingiiere. O! fericita este turma care se va invrednici a avea pe acest pastor! Caci acesta va paste bine sufletele celor rataciti si la pasunea buneicredinte ii va aduce pe dinsii; apoi se va arata si ajutator fierbinte celor ce sint in nevoi". Aceasta proorocire s-a implinit mai pe urma, precum vom arata in istorisirea ce o vom face.

Deci, primind Sfantul Nicolae asupra sa treapta preotiei, adauga osteneala la osteneala, petrecind in post si in neincetate rugaciuni, iar cu trupul sau cel muritor sirguindu-se a urma celor fara de trupuri. Astfel, vietuind intocmai ca ingerii, din zi in zi inflorea mai mult cu podoaba sa cea sufleteasca si se arata vrednic de cirmuirea Bisericii.

In acea vreme unchiul sau, episcopul Nicolae, vrind a se duce in Palestina ca sa se inchine acolo sfintelor locuri, a incredintat toata cirmuirea bisericii nepotului sau. Deci acesta, implinind locul aceluia, avea toata purtarea de grija pentru rinduiala bisericilor, ca si episcopul unchiul sau. In acea vreme, parintii fericitului, parasind aceasta viata vremelnica, s-au mutat la cea vesnica, iar Sfintul Nicolae, raminind mostenitorul averii lor, a impartit-o celor saraci. Pentru ca nu se uita la bogatia ce curge alaturea, nici se ingrijea pentru inmultirea ei; ci, lepadindu-se de toate poftele lumesti, se sirguia cu toata osirdia a se uni cu Dumnezeu, catre care graia: Catre Tine, Doamne, am ridicat sufletul meu; invata-ma sa fac voia Ta, ca Tu esti Dumnezeul meu; catre Tine sint aruncat din pintecele maicii mele, Dumnezeul meu esti Tu. Deci mina lui era intinsa catre saraci, ca un riu cu apa multa ce curge cu indestulare.

Pentru ca multele lui milostenii sa fie mai cu lesnire cunoscute, sa aratam una si anume: Era un barbat in cetatea aceea, dintre cei slaviti si bogati, care mai pe urma a ramas sarac si neslavit, caci viata veacului acestuia este nestatornica. Barbatul acela avea trei fete foarte frumoase si acum, fiind lipsit de toate cele de trebuinta, nu avea nici hrana, nici imbracaminte si cugeta sa-si dea fetele sale spre desfrinare, iar casa sa sa o faca casa necurata, pentru saracia lui cea mare, ca doar astfel sa aiba ceva de folos si sa cistige pentru el si fetele sale imbracaminte si hrana. Vai, in ce fel de ginduri necuvioase alunga pe om saracia cea mare! Deci batrinul acela fiind in astfel de cugete rele si gindul sau cel rau vrind acum a-l aduce cu ticalosie in fapt, Dumnezeu Care nu voieste a vedea in pierzare firea omeneasca, ci cu iubire de oameni, se pleaca spre nevoile noastre, a pus bunatate in inima placutului Sau, Sfintul Nicolae si l-a trimis spre ajutor catre barbatul care era sa piara cu sufletul, prin insuflare tainica, mingiind pe cel ce era in saracie si scapindu-l din caderea pacatului.

Deci, auzind Sfantul Nicolae de lipsa cea mare a barbatului aceluia si prin dumnezeiasca descoperire instiintindu-se de cugetarea lui cea rea, i-a parut foarte rau pentru dinsul si a cugetat ca astfel cu mina sa cea facatoare de bine, sa-l rapeasca impreuna cu fetele sale ca din foc de la saracie si de la pacat. Insa n-a vrut sa fie de fata cu barbatul acela, ca sa-i spuna despre facerea sa de bine, ci, in taina a cugetat sa-i dea aceluia milostenia sa cu indurare. Si aceasta vrea s-o faca pentru doua pricini: intii ca sa scape de slava omeneasca, pentru ca tinea seama de ce zicea Evanghelia: Luati aminte, sa nu faceti milostenia voastra inaintea oamenilor; si, al doilea, ca si pe barbatul acela, care odinioara era bogat iar acum ajunsese in mare saracie, sa nu-l rusineze, caci stia ca sint grele unele ca acestea, celor ce din bogatie si din slava cad in saracie, fiindca se rusineaza sufletele acelora, aducindu-le aminte de bogatia cea mai dinainte. Pentru aceasta, a gindit a face asa, dupa cuvintul lui Hristos: Sa nu stie stinga ta, ce face drepta ta. Caci atit de mult fugea de slava omeneasca, incit chiar de acela caruia ii facea bine se sirguia a se tainui pe sine.

Asadar, luind o legatura mare de galbeni, a mers in miezul noptii la casa acelui barbat si, aruncind-o inauntru pe fereastra acelei case, degraba s-a intors la casa sa. Dimineata, sculindu-se barbatul si aflind legatura, a dezlegat-o si vazind galbenii s-a inspaimintat, caci socotea ca este vreo nalucire, temindu-se ca nu cumva aurul ce vedea sa fie vreo inselaciune, de vreme ce nu astepta de la nimeni si de nicaieri vreun facator de bine. Drept aceea, intorcind galbenii cu virful degetului, privea cu dinadinsul si cunoscind ca este adevarat, se veselea si se minuna, iar de bucurie, plingea cu lacrimi fierbinti si, cugetind mult in sine cine i-ar fi facut lui o asemenea facere de bine, nu se dumirea. Deci, socotind a fi purtarea de grija a lui Dumnezeu, ii multumea neincetat, dind lauda Domnului Celui ce se ingrijeste de toti. Apoi indata pe una din fetele sale, pe cea mai mare, a maritat-o dupa un barbat si i-a dat aurul cel primit din destul pentru zestrea ei.

Despre aceasta instiintindu-se minunatul Nicolae, ca a facut dupa voia lui, barbatul acela, i-a parut bine. Si iarasi se arata gata a face aceeasi mila cu a doua fiica a batrinului, sirguindu-se a pazi si pe fecioara aceasta prin nunta legiuita de pacatul cel faradelege. Deci, pregati si alta legatura de galbeni, asemenea cu cealalta si, peste noapte, ferindu-se de toti, a aruncat-o pe aceeasi fereastra, in casa batinului aceluia.

Dimineata, sculindu-se acel om sarac, a gasit iarasi aur, asemenea ca intiia oara. Apoi a inceput a se minuna si de acela si, cazind cu fata la pamint, cu lacrimi fierbinti multumea, zicind: "Dumnezeule, voitorul milei si chivernisitorul mintuirii noastre, care mai intii m-ai rascumparat cu Singele Tau si acum casa mea si pe fiicele mele izbavindu-ne prin aur din cursa celui rau, Insuti arata-mi pe cel ce slujeste voii Tale celei milostive si bunatatii Tale celei iubitoare de oameni. Arata-mi pe ingerul Tau cel pamintesc, pe cel ce ne pazeste pe noi de pierderea pacatului, ca sa stiu cine este unul ca acela, care ne scoate pe noi din saracia ce ne intristeaza si care ne izbaveste de gindurile cele rele, ca iata, dupa mila Ta, Doamne, cu indurarea cea facuta in taina, cu mina placutului al Tau, voi da si pe a doua fiica a mea cu nunta legiuita dupa barbat si asa voi scapa de cursele diavolului, care vrea prin cistig necurat sa-mi aduca mare pierdere.

Apoi barbatul acela, rugindu-se Domnului si multumind bunatatii Lui, a facut nunta si fiicei sale de a doua, avind nadejde in Dumnezeu - caci neindoita nadejde si-a pus in El - cum ca va purta grija si pentru a treia fiica a lui si-i va da si acesteia sa aiba vietuitor iubit, dupa lege, trimitindu-i iarasi aur din destul, tot cu acea mina facatoare de bine. De aceea, nu dormea noaptea strajuind, ca sa poata simti pe facatorul de bine si sa se invredniceasca a vedea de unde ii aduce aurul acela. Si iata, nu dupa multa vreme, a sosit cel asteptat. Caci a venit si a treia oara placutul lui Hristos, Nicolae si, ajungind la locul cel obisnuit, tot asa a aruncat o legatura de galbeni pe aceeasi fereastra si indata s-a intors la casa sa. Tatal fecioarelor gasind aurul aruncat pe fereastra, a alergat indata cit putea in urma celui ce se intorcea la casa sa, pe care, ajungindu-l si cunoscindu-l cine este - caci sfintul nu era necunoscut pentru fapta lui cea buna si pentru neamul lui cel luminat -, a cazut la picioarele lui, sarutindu-le si numindu-l izbavitor, ajutator si mintuitor sufletelor, celor ce ajunsesera intru pierderea cea mai de pe urma. Apoi zise: "De nu m-ar fi ridicat pe mine Domnul cel mare intru mila, prin indurarile tale, de mult as fi pierit eu, ticalosul tata, impreuna cu fiicele mele, prin caderea in focul Sodomei, vai mie! Si iata, acum prin tine sintem mintuiti din amara cadere in pacat". Acestea si mai multe graia cu lacrimi catre sfint. Iar el abia l-a ridicat pe picioare si cu juramint a zis aceluia, ca in toata viata lui sa nu spuna nimanui ceea ce s-a facut. Apoi sfintul, spunind multe spre folosul omului aceluia l-a trimis la casa sa.

Iata una din faptele cele multe ale milostivirii ale Sfintului Nicolae, ce s-a povestit aici, ca sa cunoasca oricine cit era de milostiv catre cei saraci. De s-ar fi povestit milele lui una cite una si cite indurari a aratat catre cei saraci, pe citi flaminzi a hranit, pe citi goi a imbracat si pe citi a rascumparat de la datornici, apoi nici vremea n-ar fi de ajuns a le povesti.

Dupa aceasta Cuviosul Parinte Nicolae a voit a se duce in Palestina, spre a vedea Sfintele Locuri si a se inchina acolo, unde a umblat trupeste Domnul nostru Iisus Hristos, cu prea curatele Sale picioare. Deci, plutind corabierii imprejurul Egiptului si nestiind ce avea sa li se intimple, Sfintul Nicolae, care era impreuna cu dinsii, vedea mai bine ca are sa fie intuneric, vifor si lovire de vinturi cumplite. Apoi le spuse ca, mai inainte a vazut pe vicleanul vrajmas intrind in corabie, vrind sa o scufunde impreuna cu oamenii. Dupa aceea a navalit asupra lor o furtuna mare, fara veste si ridicindu-se un nor, s-a facut vifor pe mare. Iar cei ce pluteau s-au temut foarte mult de groaza mortii si rugau pe Sfintul Nicolae sa le ajute si sa-i izbaveasca de nevoia cea fara de veste ce cazuse asupra lor zicind: "Sfinte al lui Dumnezeu, de nu ne vei ajuta cu rugaciunile tale catre Dumnezeu, indata ne vom cufunda in aceasta adincime si vom pieri". Iar el, zicindu-le sa indrazneasca si sa-si puna nadejdea in Dumnezeu si fara indoiala sa astepte grabnica izbavire, insusi a inceput cu sirguinta a se ruga catre Domnul. Si indata s-a linistit marea si toata groaza s-a prefacut in bucurie, iar ei, trecind necazul, s-au bucurat mult si au multumit lui Dumnezeu si placutului sau, Sfintului Nicolae si foarte mult se minunau de proorocirea furtunii si de scaparea nevoii.

Tot atunci, unul din corabieri s-a suit in virful catargului, precum este obiceiul celor ce indrepteaza corabia, si, cind era sa coboare de acolo, a alunecat de sus si a cazut in mijlocul corabiei, zacind fara suflet. Iar Sfintul Nicolae, mai inainte de a-l chema in ajutor, l-a inviat cu rugaciunea pe acel om si, nu ca pe un mort, ci ca pe cel cuprins de somn, l-a sculat si l-a dat viu corabierilor. Apoi, ridicind toate pinzele si fiind vint cu buna sporire, au plutit in liniste si au sosit la limanul Alexandriei, unde placutul lui Dumnezeu, Sfintul Nicolae, a tamaduit pe multi bolnavi. Izgonind diavolii din oameni si pe multi necajiti mingiind, a pornit iarasi pe cale spre Palestina si ajungind la Sfinta Cetate a Ierusalimului, s-a suit la Golgota, unde Hristos Dumnezeu a lucrat mintuirea neamului omenesc, intinzindu-Si pe Cruce prea curatele Sale miini. Acolo a inaltat fierbinti rugaciuni din inima sa, care ardea de dragoste, dind multumire Mintuitorului nostru. Apoi, a inconjurat toate sfintele locuri, facind multe inchinaciuni pretudindeni. Iar cind era sa intre noaptea in sfinta biserica la rugaciune si usile erau inchise, s-au deschis singure, dind intrare aceluia, caruia, chiar portile ceresti ii erau deschise.

Zabovind in Ierusalim vreme indelungata, se pregatea a merge in pustie, dar, printr-un glas dumnezeiesc de sus, a fost sfatuit sa se intoarca in patria sa. Pentru ca Dumnezeu, Cel ce toate le rinduieste spre folosul sufletelor noastre, nu vrea sa fie ascunsa sub obrocul pustiei acea faclie, pe care o pregatise sa fie pusa in sfesnicul mitropoliei din Lichia. Deci, aflind o corabie, s-a tocmit cu corabierii sa-l duca in patria sa.

Acestia au gindit insa sa faca lucrul cu viclesug, adica sa indrepteze corabia lor in alta parte, nu spre Lichia. Dupa ce s-a asezat in corabie, plecind de la mal, Sfintul Nicolae a vazut ca corabia nu pluteste spre patria sa. Atunci degraba a cazut la picioarele corabierilor si-i ruga sa indrepteze calea spre Lichia, dar ei, nebagindu-l in seama, mergeau in partea unde gindeau ei, nestiind ca Dumnezeu nu va lasa pe placutul Sau sa fie in mihnire. Deci, suflind un vifor impotriva, a intors corabia in alta parte si degraba a dus-o in Lichia, iar pe corabieri ii ingrozea cu nevoia cea mai mare. Asa Sfintul Nicolae, cu puterea lui Dumnezeu fiind dus pe mare, a sosit in patria sa. El insa, fiind fara de rautate, n-a facut nici un rau acelor vrajmasi, nici s-a pornit spre minie si nici macar vreun cuvint aspru nu le-a zis, ci cu binecuvintare i-a liberat in partile lor. Iar el a mers in manastirea pe care o zidise mosul sau, episcopul Patarelor si o numise Sfintul Sion. Acolo, Sfintul Nicolae s-a aratat foarte iubit tuturor fratilor, care, cu mare dragoste, primindu-l ca pe ingerul lui Dumnezeu, se indulceau de cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate si se foloseau de viata lui, cea intocmai ca a ingerilor si urmau obiceiurile lui cele bune, cu care impodobise Dumnezeu pe credinciosul robul Sau.

Aflind Sfintul Nicolae in aceasta manastire viata linistita si loc mai lesnicios pentru gindurile sale catre Dumnezeu, ca un liman de liniste, nadajduia ca si cealalta vreme a vietii sale sa o petreaca acolo. Dar Dumnezeu ii arata calea, voind ca acea comoara bogata, a tuturor faptelor bune, cu care avea sa se imbogateasca toata lumea, sa nu fie ascunsa, ca intr-o tarina acoperita de pamint, intr-o manastire deosebita si intr-o camera mica inchisa; ci sa fie la vederea tuturor, ca prin acea comoara duhovniceasca, sa se faca negutatorie duhovniceasca, care pe multe suflete le va afla.

Astfel sfintul, stind odata la rugaciune, a auzit un glas de sus: "Nicolae, sa intri in nevointa poporului, daca doresti sa fii de Mine incununat". Acest glas auzindu-l, Nicolae s-a spaimintat si cugeta intru sine: Ce voieste glasul acela si ce cere Domnul de la dinsul? Si iarasi auzi glas, spunindu-i: "Nicolae, nu este aceasta holda pe care trebuie sa Mi-o aduci roada si pe care o astept de la tine; ci intoarce-te catre oameni, ca sa se preamareasca prin tine numele Meu". Atunci Sfintul Nicolae a cunoscut voia lui Dumnezeu, ca, lasind linistea, sa mearga sa slujeasca la mintuirea omenilor. Deci cugeta incotro se va duce: la patria sa, in cetatea Patara, la cunoscuti, sau in alta parte. Dar, temindu-se si fugind de slava omeneasca cea desarta, a gindit sa se duca in alta cetate, unde nu-l va cunoaste nimeni.

In acea latura a Lichiei este o cetate slavita, care se numeste Mira, mitropolia Lichiei. Deci, intr-acea cetate a venit Sfintul Nicolae, fiind condus de purtarea de grija a lui Dumnezeu, incit nimeni nu-l stia. Acolo traia ca unul din saraci, neavind unde sa-si plece capul. El nu se ducea decit in casa Domnului, avind liman numai pe Dumnezeu.

In acea vreme, s-a mutat la Dumnezeu arhiereul cetatii Mira, Ioan arhiepiscopul si mai intii sezator pe scaun in toata tara Lichiei. Atunci s-au adunat toti episcopii tarii aceleia, in Mira, ca sa aleaga un barbat vrednic pentru acel scaun. Deci, fiind acolo barbati cinstiti si cu buna intelegere, erau nedumeriti intre ei, pe care sa-l aleaga. Unii, fiind porniti din rivna dumnezeiasca, au zis ca lucrul acela nu este al alegerii omenesti, ci al rinduielii lui Dumnezeu. Deci se cuvine a se face rugaciune pentru aceasta, ca insusi Domnul sa arate cine este vrednic sa primeasca o treapta ca aceasta si sa fie pastor peste toata Lichia.

Toti, ascultind acel sfat bun, au facut rugaciune cu sirguinta si cu post. Iar Domnul, facind voia celor ce se tem de El si ascultind rugaciunea lor, a descoperit bunavoirea Sa, unuia din episcopii aceia care era mai batrin, intr-acest chip; stind el la rugaciune, i s-a aratat un barbat luminat, poruncindu-i sa mearga de cu noapte si sa stea linga usile bisericii si sa ia seama cine va intra mai inainte decit toti in biserica, acela - zicea el - este indemnat de Duhul Meu si, luindu-l cu cinste, sa-l puneti arhiepiscop. Iar numele barbatului aceluia este Nicolae. Aceasta vedenie dumnezeiasca avind-o episcopul acela si auzind ceea ce i se poruncise in vedenie, a vestit celorlalti episcopi, iar aceia, auzind, s-au indemnat mai mult spre rugaciune, cu iubire de osteneala.

Atunci episcopul care a vazut descoperirea a stat la locul acela, unde i s-a poruncit in vedenie si astepta venirea barbatului dorit. Deci, cind a fost vremea Utreniei, Sfintul Nicolae, indemnat de Duh, a ajuns mai inainte decit toti la biserica, pentru ca avea obicei de se scula in miezul noptii la rugaciune si venea la inceputul cintarii Utreniei, mai intii decit toti la biserica. Intrind in pridvor, l-a luat episcopul care se invrednicise acelei vedenii si i-a zis: "Cum te cheama, fiule?" Dar el tacea. Acela il intreaba iarasi. Sfintul i-a raspuns cu blindete: "Nicolae ma cheama pe mine, stapine, robul sfintiei tale". Acel dumnezeiesc barbat, care a auzit acel glas blind, a priceput pe de o parte, dupa numele care i se spusese in vedenie, ca se numeste Nicolae; iar pe alta, prin smerenia lui, ca sfintul a raspuns cu blindete. Deci a cunoscut ca acela este cel pe care il binevoieste Dumnezeu a fi mitropolit al bisericii din Mira. Caci stia spre cine cauta Domnul, cum zice Scriptura: Pe cel blind si tacut si spre cel ce se cutremura de cuvintele Mele. Atunci s-a bucurat foarte, ca si cind a descoperit o comoara ascunsa si, indata, luindu-l de mina i-a zis: "Urmeza-ma, fiule". Deci l-a dus cu cinste la episcopi. Iar ei umplindu-se de multumire dumnezeiasca si de mingiiere duhovniceasca pentru aflarea barbatului celui de Dumnezeu aratat, l-au adus in mijlocul bisericii.

Strabatind vestea aceasta pretutindeni, s-au adunat mai degraba decit pasarile, multime de oameni fara numar. Episcopul, care vazuse vedenia, a zis cu glas mare catre toti: "Primiti, fratilor, pe pastorul vostru, pe care vi l-a ales voua Duhul Sfint si caruia i-a incredintat desavirsit povatuirea sufletelor voastre; pe care nu alegerea omeneasca, ci judecata lui Dumnezeu l-a adus aici. Iata acum avem pe cel pe care l-am dorit si cautat, l-am aflat si l-am primit. Deci, prin acesta fiind bine povatuiti, nu vom cadea din nadejde, ca, astfel, sa stam bine inaintea lui Dumnezeu in ziua aratarii Lui si a descoperirii.

Poporul dadea multumire lui Dumnezeu si se bucura, dar Sfintul Nicolae se lepada a primi acea treapta, nesuferind lauda omeneasca. Insa, fiind rugat de tot soborul cel sfintit si de cel mirenesc, chiar fara voia lui l-au ridicat pe scaunul arhieresc, caci printr-o vedenie dumnezeiasca a fost indemnat la aceasta, pe care a avut-o mai inainte de moartea arhiepiscopului. Despre aceasta vedenie Sfintul Metodie, patriarhul Constantinopolului, scria astfel: "Intr-o noapte, Sfintul Nicolae a vazut pe Mintuitorul nostru intru slava, stind aproape de dinsul si dindu-i Sfinta Evanghelie, care era impodobita cu aur si cu margaritare; iar de partea cealalta a vazut pe Sfinta Nascatoare de Dumnezeu, punind pe umerii lui omofor arhieresc". Dupa vedenia aceea trecind putine zile si raposind Ioan, arhiepiscopul Mirelor, Nicolae a fost ales arhiepiscop al acelei cetati.

De acea vedenie aducindu-si aminte Sfintul Nicolae si vazind bunavoirea lui Dumnezeu, inca si rugaciunile soborului netrecindu-le cu vederea, a primit pastoria Lichiei. Iar sfintita adunare a episcopilor, impreuna cu clericii, savirsind toate cele ce se cuvin sfintirii sale, a facut praznic de bucurie, veselindu-se de pastorul lor, cel dat de Dumnezeu, de arhiereul lui Hristos, Nicolae. Astfel, Biserica lui Dumnezeu a primit pe faclia cea luminata, care n-a fost pusa la o parte, nici ascunsa sub obroc, ci stind la locul cel cuviincios, in sfesnicul arhieriei si al pastoriei, unde stralucea luminos, drept indreptind cuvintul adevarului si toate poruncile cele dreptcredincioase, sanatos cugetindu-le si invatindu-le.

Chiar de la inceputul pastoriei sale, placutul lui Dumnezeu graia in sine astfel: "O! Nicolae, pentru aceasta dregatorie si pentru acest loc, trebuie alte obiceiuri; deci de acum sa nu mai vietuiesti tie, ci altora". Apoi, vrind a invata pe oile sale faptele cele bune, nu-si mai ascundea viata sa cea cu fapte bune, ca mai inainte. Caci mai inainte, numai unul Dumnezeu ii stia viata, slujindu-I in taina. Iar dupa ce s-a facut arhiereu, era aratata tuturor vietuirea lui, nu pentru marire desarta, ci pentru folosul si inmultirea slavei lui Dumnezeu, incit s-au implinit cele scrise in Evanghelie: Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, ca vazind faptele voastre cele bune, sa preamareasca pe Tatal vostru, care este in ceruri.

Sfintul Nicolae era oglinda turmei sale prin toate faptele cele bune si model credinciosilor, dupa cum zice Apostolul: "Cu cuvintul, cu viata, cu dragostea, cu credinta, cu duhul si cu curatia". Apoi era blind, fara de rautate si smerit cu duhul, ferindu-se de ingimfare. Hainele lui erau simple si hrana pustniceasca pe care o gusta totdeauna numai o data pe zi si aceea seara. Toata ziua, se indeletnicea cu lucrurile ce se cuveneau dregatoriei sale, ascultind nevoile celor ce veneau la dinsul, iar usile casei lui erau deschise tuturor, caci era bun catre toti si apropiat. Sarmanilor le era tata; saracilor, milostiv; mingiietor celor ce plingeau, ajutator celor napastuiti si tuturor mare facator de bine. Apoi, si-a cistigat spre ajutor in ostenelile sale cele pastoresti si pentru indreptarea Bisericii, pe doi sfetnici cu fapte bune si cu buna intelegere, cinstiti cu treapta preotiei, adica pe Pavel de la Rodos si pe Teodor Ascalonitul, barbati cunoscuti de toata Grecia.

Astfel, bine pastea turma cea incredintata lui, a oilor lui Hristos cele cuvintatoare. Iar ochiul cel zavistnic al diavolului celui viclean, care niciodata nu inceteaza a ridica razboi asupra robilor lui Dumnezeu, nerabdind a vedea credinta cea buna inflorind in oameni, a ridicat prigoana asupra Bisericii lui Hristos, prin paginii imparati ai Romei, Dioclitian si Maximian. De la ei a iesit atunci porunca prin toata lumea, ca toti credinciosii sa se lepede de Hristos si sa se inchine idolilor; iar cei ce nu se vor supune, sa fie siliti, cu chinuri, prin temnite si cu munci grele, apoi, in sfirsit, cu moarte silnica sa fie pedepsiti.

Un asemenea vifor pustiitor degraba a ajuns si pina in cetatea Mira, dus fiind de doritorii paginatatii celei intunecate. Iar fericitul Nicolae, in cetatea aceea fiind capetenie a tuturor crestinilor, cu limba sloboda propovaduia credinta cea buna a lui Hristos si se arata gata a patimi pentru El. Pentru aceea a fost prins de muncitorii pagini si bagat in temnita, dimpreuna cu multi crestini. Petrecind aici multa vreme, a patimit multe rele, rabdind foame, sete si strimtorarea temnitei. Pe cei impreuna legati ii hranea cu cuvintul lui Dumnezeu si-i adapa cu apele cele dulci ale bunei credinte, sporind intr-insii credinta in Hristos Dumnezeu si punind picioarele acelora pe temelia cea nezdrobita. Apoi, intarindu-i intru marturisirea lui Hristos, ii indemna cu osirdie a patimi pentru adevar.

Dupa aceea, iarasi s-a daruit pace crestinilor si ca soarele dupa norii cei intunecati, asa a stralucit dreapta credinta sau ca o racoreala ce vine dupa furtuna. Caci, cautind Hristos cu dragoste de oameni asupra mostenirii Sale, a pierdut stapinirea paginilor, izgonind de la imparatie pe Dioclitian si Maximian; iar cu dinsii a izgonit pe cei ce slujeau paginatatii elinesti si a ridicat poporului sau corn de mintuire, prin aratarea Crucii marelui imparat Constantin, caruia i-a incredintat stapinirea Romei.

Constantin, cunoscind pe Unul Dumnezeu si punindu-si nadejdea in El, a biruit pe toti potrivnicii sai cu puterea Sfintei Cruci si a pierdut nadejdea cea desarta, a celor ce imparatisera mai inainte, poruncind sa risipeasca capistile idolilor si sa zideasca biserici crestine; iar pe cei ce erau inchisi in temnite pentru Hristos, i-a liberat si cu mari laude i-a cinstit ca pe niste eroi; si toti marturisitorii lui Hristos s-au intors in patria lor.

Atunci si cetatea Mirelor a primit iarasi pe pastorul sau, pe acest mare arhiereu Nicolae, mucenic cu voia si fara singe incununat. Acesta, avind darul lui Dumnezeu intr-insul, vindeca patimile si neputintele oamenilor, nu numai ale celor credinciosi, ci si ale celor necredinciosi. Deci, pentru darul cel mare al lui Dumnezeu care petrecea intr-insul, multora s-a facut slavit, minunat si foarte iubit; caci stralucea cu curatia inimii si era impodobit cu toate darurile lui Dumnezeu, slujind Domnului sau in cuviosie si dreptate.

Pe atunci erau inca multe capisti idolesti, in care poporul pagin slujea cu dragoste diavoleasca si nu putin popor pierea din cetatea Mirelor. Dar dumnezeiescul arhiereu, aprinzindu-se cu rivna, a strabatut toate locurile acelea, risipind capistile idolesti, iar pe turma sa curatind-o de necuratiile diavolesti. Sfintul Nicolae, luptindu-se asupra duhurilor celor viclene, a venit si asupra capistei Artemidei, care fiind locas al idolilor, era mare si foarte impodobita. Pornirea sfintului era indreptata mai mult asupra idolilor decit asupra necuratei capisti, pe care a darimat-o pina la temelie, iar zidirea cea inalta a risipit-o pina la pamint; atunci duhurile cele viclene, neputind nicidecum rabda venirea sfintului, scoteau glasuri de plingere, strigind foarte tare, caci erau biruite si izgonite din locul lor, prin arma rugaciunilor nebiruitului ostas Nicolae, arhiereul lui Hristos.

Dupa aceasta, binecredinciosul imparat Constantin, vrind sa intareasca credinta in Hristos Dumnezeu, a poruncit sa se tina soborul a toata lumea in cetatea Niceii. Acolo adunindu-se Sfintii Parinti, au propovaduit luminat dreapta credinta, iar pe Arie, rau cugetatorul si semanatorul de neghina, impreuna cu eresul lui, l-a dat anatemei. Apoi pe Fiul lui Dumnezeu intocmai de o cinste si de o fiinta cu Tatal marturisindu-L, a dat pace dumnezeiestii si apostolestii Biserici.

Atunci si minunatul Nicolae fiind la sobor, unul din cei 318 Sfinti Parinti, cu mare vitejie a stat impotriva hulelor lui Arie si impreuna cu Sfintii Parinti a aratat dogmele credintei celei drepte si tuturor le-a facut cunoscut cu adeverinta.

Despre dinsul povesteste unul dintre istorici, ca, aprinzindu-se cu rivna dumnezeiasca ca al doilea Ilie, a indraznit in mijlocul soborului a rusina pe Arie, nu numai cu cuvintul, ci si cu fapta, lovindu-l pe Arie peste fata. De acest lucru, s-au intristat Sfintii Parinti si, pentru aceea a luat de la dinsul semnele cele arhieresti. Iar Domnul nostru Iisus Hristos si Preabinecuvintata lui Maica, privind din inaltime la nevointele Sfintului Nicolae, au binevoit spre fapta lui cea cu indrazneala si au laudat rivna lui cea dumnezeiasca. Aceeasi vedenie a avut si oarecare din Sfintii Parinti cei mai vrednici, precum insusi Sfintul Nicolae a vazut mai inainte de alegerea sa la arhierie, adica, stind de o parte a lui, Hristos Domnul cu Evanghelia, iar de alta parte Preacurata Fecioara Nascatoare de Dumnezeu cu omoforul, au dat inapoi cele luate de la dinsul, cunoscind din aceea ca a fost placuta lui Dumnezeu acea indrazneala a sfintului. Deci, parintii au tacut si ca pe un placut al lui Dumnezeu, foarte mult l-au cinstit.

Intorcindu-se Sfintul Nicolae de la sobor, a venit la turma sa aducind pace, binecuvintare si invatatura sanatoasa la toata multimea poporului, cu gura sa cea de miere izvoritoare. Apoi pe turma cea nesanatoasa si straina a taiat-o din radacina si pe ereticii cei impietriti si nesimtitori, care imbatrinisera in rautate, mustrindu-i, i-a izgonit de la turma lui Hristos, ca un lucrator de pamint intelept, care curata toate cele ce sint pe arie si in teasc, iar pe cele mai bune le alege, apoi pleava o scutura.

Astfel preainteleptul lucrator al ariei lui Hristos, Sfintul Nicolae, umplea cu roduri bune hambarul cel duhovnicesc, iar pleava viclesugului nalucitor si ereticesc o vintura si o lepada departe de griul Domnului. Pentru aceasta pricina Sfinta Biserica il numeste lopata care vintura invataturile lui Arie ca pleava. El era cu adevarat lumina lumii si sarea pamintului, de vreme ce viata lui era luminata si cuvintul lui dres cu sarea intelepciunii. Caci avea bunul pastor mare purtare de grija pentru turma sa in nevoile ce i se intimplau, nu numai cu pasunea cea duhovniceasca hranind-o pe dinsa, ci si de hrana cea trupeasca purta grija.

Alta data, intimplindu-se in tara Lichiei foamete mare si cetatea Mirelor lipsindu-se de tot felul de hrana, iar poporul fiind in mare lipsa, arhiereul lui Dumnezeu, milostivindu-se spre poporul cel sarac care pierea de foame, s-a aratat noaptea in somn unui negutator din Italia, care umpluse o corabie cu griu, vrind sa mearga cu ea in alta tara si dindu-i trei galbeni arvuna, i-a poruncit sa mearga in cetatea Mira si acolo sa-si vinda griul cu pret. Desteptindu-se negutatorul din somn si aflind in mina sa trei galbeni, s-a inspaimintat, minunindu-se de un vis ca acela.

Pentru minunea aceea nu s-a aratat negutatorul neascultator, spre a face ceea ce i s-a poruncit. Ci, s-a pogorit in cetatea Mira si a vindut griul celor ce erau intr-insa, netainuind aratarea Sfintului Nicolae, ce i s-a facut lui in somn. Iar cetatenii, aflind mingiiere in acea foamete si auzind cele istorisite, au dat slava si multumire lui Dumnezeu si fericeau pe marele arhiereu Nicolae, pe hranitorul lor cel minunat.

In vremea aceea, s-a facut o tulburare in Frigia cea mare, de care auzind imparatul Constantin a trimis trei voievozi impreuna cu ostasii cei ce erau sub dinsii sa linisteasca acea tulburare. Iar numele voievozilor sint acestea: Nepotian, Ursul si Erpilion. Acestia, cu multa sirguinta, plecind din Constantinopol au venit in oarecare liman al eparhiei Lichiei, care se numeste malul Andrian, unde era o cetate. Si de vreme ce nu le da mina sa mearga, pentru ca marea era involburata, asteptau la limanul acela linistirea marii. Atunci, unul din ostasi iesind din corabie ca sa cumpere cele de trebuinta, lua cele straine cu sila, precum este obiceiul ostasilor. Adeseori facind acestea, faceau paguba celor ce vietuiau acolo. Pentru aceasta pricina s-a facut gilceava si tulburare, ba si razboi era sa se faca din amindoua partile, la locul ce se numea Placomata.

Instiintindu-se de aceasta, Sfintul Nicolae nu s-a lenevit a merge singur catre tarmul acela si in cetate, ca sa potoleasca cearta dintre dinsii. Apoi, indata, toata cetatea si voievozii, auzind de venirea sfintului, i-au iesit in intimpinare si s-au inchinat lui. Sfintul a intrebat pe voievozi de unde sint si unde merg? Ei au zis ca sint trimisi de imparat in Frigia sa potoleasca tulburarea ce s-a facut acolo. Sfintul i-a sfatuit sa dea invatatura ostasilor lor ca sa nu faca suparare poporului. Apoi, luind pe voievozi in cetate, i-a ospatat cu dragoste. Iar ei, certind pe ostasi, au potolit tulburarea si s-au invrednicit de binecuvintarea sfintului.

Facindu-se aceasta, au venit oarecari cetateni din Mira, care, plingind cu lacrimi si cazind la picioarele sfintului, cereau ajutor pentru niste oameni osinditi fara de vina. Ei spuneau cu mihnire, ca, nefiind sfintul acolo, a venit Eustatie ighemonul si, umplindu-si miinile cu bani de la oarecari oameni rai, a osindit la moarte pe trei barbati din cetatea lor, care n-au gresit nimic, "de care lucru toata cetatea se mihneste si plinge, asteptind intoarcerea ta, stapine; ca de ai fi fost tu acasa, n-ar fi indraznit ighemonul a face o judecata asa nedreapta".

Arhiereul lui Dumnezeu, auzind unele ca acestea, s-a mihnit cu sufletul si, luind impreuna cu dinsul pe voievozi, indata a plecat. Ajungind la locul ce se numeste Leu, au intilnit pe niste oameni venind si i-au intrebat daca stiu ceva de acei trei barbati care sint osinditi la moarte. Ei au zis catre dinsul: "I-am lasat in cimpul lui Castor si al lui Polux, fiind adusi acolo ca sa-i taie". Atunci sfintul s-a indreptat in graba la locul acela, sirguindu-se a ajunge mai inainte de uciderea cea nevinovata a acelora. Ajungind la locul acela, a vazut popor mult stind acolo si pe cei trei barbati osinditi, avind miinile legate si fetele acoperite si plecate la pamint si cu grumazii goi, asteptind desavirsita taiere. Atunci a vazut pe gealat scotind sabia spre a-i ucide, aratindu-se tulburat si cu chip salbatic, pentru care motiv acea priveliste era tuturor infricosata si de plingere. Atunci, arhiereul lui Hristos, tulburindu-se in suflet, a intrat cu indrazneala prin popor si, apucind sabia din mina gealatului, a aruncat-o la pamint, netemindu-se de nimic, iar pe barbati i-a dezlegat din legaturi.

Toate acestea le facea sfintul cu mare indrazneala si nu era nimeni care sa-l opreasca; caci cuvintul lui era cu stapinire si lucrul sau cu putere dumnezeiasca, fiind mare inaintea lui Dumnezeu si a tot poporul. Acei trei barbati, izbaviti de moarte, vazindu-se intorsi din ghearele mortii catre viata, plingeau de bucurie cu lacrimi fierbinti si strigau cu multumire toti cei ce se adunasera acolo. Apoi a venit si ighemonul Eustatie, iar placutul lui Dumnezeu l-a trecut cu vederea si, cind se apropia de el, ii intorcea fata, iar cind cadea la picioarele lui, nu-l primea. Zicea sfintul ca-l va spune la imparat si va ruga pe Dumnezeu spre a-l pedepsi; apoi, cu desavirsite munci il ingrozea foarte, ca pe unul care nu-si ocirmuieste cu dreptate stapinirea. Iar el, fiind mustrat de constiinta si infricosat de ingrozirea sfintului, cu lacrimi cerea mila si se ruga din tot sufletul, caindu-se pentru nedreptatea sa, cautind sa se impace cu marele parinte Nicolae. Vina o arunca asupra lui Simonit si a lui Eudoxie, cei mai de frunte ai cetatii, dar minciuna nu putea sa se tainuiasca, pentru ca sfintul stia cu dinadinsul ca, fiind mituit cu aur, a osindit la moarte pe cei nevinovati si tot poporul dadea mare multumire Sfintului parinte Nicolae. Abia fiind imblinzit placutul lui Hristos, a iertat pe ighemon, fiindca acum singur, cu smerenie si cu multe lacrimi, marturisea greseala sa si nu mai arunca pe altcineva.

Voievozii cei mai sus pomeniti, impreuna cu cei ce venisera cu dinsii, vazind toate cele ce s-au petrecut, s-au minunat de rivna si de bunatatea marelui arhiereu al lui Dumnezeu. Apoi, invrednicindu-se de sfintele lui rugaciuni si, primind binecuvintarea sa ca pe un dar, s-au dus in Frigia ca sa implineasca porunca imparatului. Deci, mergind acolo, au alinat tulburarea ce era si savirsind toate cele poruncite lor de imparatul, s-au intors cu bucurie in Vizantia si au avut cinste si multa lauda de la imparat si de la toti dregatorii. De atunci, pentru slava lor cea mare, petreceau in palat, unde au si fost invredniciti a fi in sfatul imparatesc. Dar ochii cei zavistnici si vicleni ai oamenilor rai, neputind a-i vedea intr-o marire ca aceea, s-au pornit spre rautate si vrajmasie.

De aceea, impletind cei rai sfat viclean, s-au apropiat de Avlavie, eparhul cetatii, urzind cumplite clevetiri asupra barbatilor acestora si zicind: "N-au sfatuit bine voievozii, nici nu va fi bun sfirsitul sfatului lor, ca ei incep lucruri noi, care acum au intrat in urechile noastre si mestesugesc cele viclene asupra imparatului". Astfel, clevetind asupra lor, multime de aur au dat eparhului si au dus acea clevetire si in urechile imparatului. Auzind, imparatul indata a poruncit, ca, fara alta intrebare, sa-i arunce in temnita pe cei trei voievozi, ca sa nu fuga pe ascuns si sa savirseasca sfatul lor cel rau. Deci voievozii erau in legaturi si in temnita, nestiind pentru ce sint aruncati acolo, ca nu se stiau a fi vinovati cu nimic.

Trecind putina vreme, clevetitorii s-au temut ca nu cumva sa se vadeasca clevetirea lor cea mincinoasa si sa iasa la iveala rautatea lor, incit sa se intoarca asupra lor toata nevoia. Pentru aceea, cu multe rugaciuni s-au apropiat de eparh, sfatuindu-l sa nu lase mai multa vreme in viata pe acei barbati, ci degraba sa faca judecata de moarte, dupa hotarirea cea dintii. Iar eparhul, care se indulcise cu iubirea de aur, auzind acestea a pus sfirsit fagaduintei. Deci, indata s-a dus la imparat cu fata mihnita si cu chip posomorit, ca un vestitor de rau, vrind a se arata ca se ingrijeste mult pentru viata imparatului si cu credinta se sirguieste pentru dinsul. Apoi a inceput, in felurite chipuri, a-l insela cu cuvinte viclene si mestesugite, pornindu-l spre minie asupra celor nevinovati si zicind: "Nici unul din cei ce stau in temnita nu vor a se pocai, imparate, ci, petrecind in cel dintii gind rau, nu inceteaza a cugeta viclesug si a gindi asupra ta cu rautate. Deci, porunceste mai iute sa-i omoare, ca nu cumva apucind ei inainte, sa savirseasca rautatea pe care au pornit-o asupra ta, astfel vor ajunge la sfirsit scopurile lor cele rele".

Cu aceste cuvinte fiind tulburat imparatul, a osindit la moarte pe cei nevinovati; dar fiind seara, s-a aminat uciderea lor pina a doua zi dimineata. Instiintindu-se despre aceasta, strajerul temnitei si plingind mult pentru o napasta ca aceea, pusa asupra acelor nevinovati, a venit la voievozi, zicind: "Mai bine ar fi fost de mine sa nu va fi cunoscut pe voi, nici sa ma fi indulcit de dragoste si cu vorbe la masa, caci mai cu inlesnire as fi rabdat acum despartirea de voi si mai putina jale mi-ar fi pricinuit napasta ce a venit asupra voastra. Apoi n-ar fi venit o mihnire ca aceasta asupra sufletului meu, pentru ca miine dimineata, vai mie! ne vom desparti unul de altul cu amar si de acum nu voi mai vedea prea iubitele voastre fete, nici va voi mai auzi vorbind, caci s-a poruncit sa va omoare. Deci sa rinduiti daca vreti ceva, pentru averea voastra, ca acum este vremea, ca sa nu apuce moartea vointa voastra".

Zicind acestea cu tinguire, iar ei stiindu-se nevinovati fata de imparat si deci nevrednici de moarte, si-au rupt hainele si cumplit isi smulgeau parul, zicind: "Ce vrajmasi au pizmuit asupra vietii noastre si pentru ce sa murim noi ca niste tilhari? Ca n-am facut nimic vrednic de moarte". Atunci chemau pe ai lor pe nume, pe rude si pe cunoscuti si puneau martor pe Dumnezeu ca nimic rau n-au facut si plingeau amar.

Unul dintr-insii, cu numele de Nepotian, si-a adus aminte de Sfintul Nicolae, care, stind in Mira inaintea celor trei barbati, li s-a facut lor ajutator preaslavit si preabun aparator, izbavindu-i pe aceia de moarte. Despre aceasta zicind, unul catre altul se rugau: "Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbavit pe cei trei barbati de moartea cea nedreapta, cauta acum si asupra noastra ca nu avem alt ajutor intre oameni; pentru ca iata ne-a cuprins mare nevoie si nu are cine sa ne izbaveasca din aceasta napasta. Iata si glasul nostru a amortit, mai inainte de iesirea sufletului si limba noastra se usuca, aprinzindu-se de focul inimii, iar acum nici rugaciuni nu mai putem sa-Ti aducem. Degraba sa ne intimpine indurarile Tale, Doamne, si ne scoate pe noi din miinile celor ce vor sufletele noastre, ca iata miine de dimineata vor sa ne omoare; sirguieste spre ajutorul nostru si ne izbaveste pe noi, cei nevinovati de moarte".

Dumnezeu, auzind rugaciunile celor ce se temeau de El si, ca un tata miluind pe fii, le-a trimis spre ajutor pe sfintul si placutul Sau, pe marele arhiereu Nicolae. Caci in acea noapte, dormind imparatul, i s-a aratat in vis arhiereul lui Hristos, zicind asa: "Scoala-te iute si elibereaza pe cei trei voievozi, care sint tinuti in temnita, pentru ca fara de vina sint clevetiti si cu nedreptate patimesc". Si, spunind tot adevarul, i-a zis: "De nu ma vei asculta si de nu-i vei elibera pe dinsii, apoi voi ridica asupra ta razboi precum a fost in Frigia si rau vei patimi". Mirindu-se imparatul de indrazneala Sfintului Nicolae, se gindea cum a indraznit noaptea fara de vreme a intra inauntrul palatului sau si i-a zis: "Cine esti tu care indraznesti a aduce o ingrozire ca aceasta asupra stapinirii noastre?". El i-a raspuns: "Nicolae imi este numele si sint arhiereul mitropoliei Mirelor".

Imparatul s-a tulburat de acea vedenie si, sculindu-se, se gindea ce este aceasta? Asemenea si lui Avlavie, eparhul, intr-acea noapte, dormind el, i s-a aratat in vis sfintul si tot acelasi lucru i-a spus pentru acei barbati. Desteptindu-se, Avlavie s-a temut si se ingrozea in mintea sa de ceea ce vazuse. Apoi a venit oarecine de la imparat spunindu-i ce a vazut si acesta in vis. Iar el degraba mergind la imparat i-a spus vedenia si ceea ce i s-a aratat lui si se minunara amindoi de acea vedenie preaslavita, care deopotriva li s-a facut la amindoi.

Indata a poruncit imparatul sa aduca inaintea sa pe voievozii din temnita si a zis catre dinsii: "Ce vrajitorii ati facut de ati trimis asupra noastra asemenea vedenii? Caci aratindu-se un barbat ne-a ingrozit foarte rau, laudindu-se ca degraba va aduce razboi", iar ei nestiind nimic se intrebau unul pe altul, de stie vreunul ceva - ca nici unul nu stia nimic - si cu ochii umiliti au cautat unul spre altul.

Vazind imparatul una ca aceasta, s-a schimbat in blindete si a zis catre dinsii: "Netemindu-va de rau, spuneti adevarul". Iar ei cu ochii plini de lacrimi si foarte mult tulburindu-se, au zis: "Noi, imparate, vrajitorii nu stim, nici am planuit ceva rau asupra stapinirii tale, nici am gindit ceva, martor ne este noua ochiul cel a toate vazator al Domnului. Iar de nu va fi asa si vei afla viclesug intru noi, apoi sa nu faci cu noi nici o mila; si nu numai cu noi acesti trei, ci chiar pe neamul nostru sa nu-l cruti. Noi ne-am invatat de la parintii nostri a cinsti pe imparat si, mai virtos decit toate, a avea credinta catre dinsul. Drept aceea, acum cu credinta am pazit viata ta, iar cele incredintate noua, precum s-a cazut dregatoriei noastre, bine le-am cirmuit, slujind cu osirdie poruncii tale; caci tulburarea cea din Frigia am potolit-o si razboiul cel planuit de vrajmasi l-am risipit, aratind prin aceasta vitejia noastra cu fapta inaintea ta, precum vor spune cei ce stiu bine. Iar stapinia ta mai inainte ne-ai daruit cinste, iar acum cu asprime te-ai inarmat asupra noastra, fiind cumplit judecati si cu groaza asteptam a patimi. Asadar, precum ni se pare noua, o, imparate, osirdia noastra catre tine a fost pricinuitoare noua de mari munci, caci in loc de slava si de cinstea pe care am nadajduit-o, frica mortii si osindirea ne-a cuprins pe noi".

Umilindu-se imparatul de aceste cuvinte, se caia de batjocura adusa barbatilor acelora; fiindca se cutremura de judecata lui Dumnezeu si se rusina de porfira cea imparateasca; caci cel ce se nevoieste a pune altora legi, vede insusi ca face judecati fara de lege. Deci, intr-acel ceas a cautat mai cu mila asupra lor si a inceput a vorbi catre ei cu blindete. Iar ei, uitindu-se cu umilinta catre imparat, indata au vazut chipul Sfintului Nicolae sezind impreuna cu imparatul si facindu-le milostivire si iertare. Aceasta insa nimeni nu o vedea, fara numai cei trei voievozi. Atunci, luind ei indrazneala au zis cu glas tare: "Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbavit odinioara pe cei trei barbati in Mira de la moartea cea nedreapta, scoate-ne si pe noi, robii tai, din aceasta nevoie, ce ne sta asupra". Iar imparatul, luind cuvint, a zis: "Cine este Nicolae si pe care barbati a izbavit? Spuneti-mi cu de-amanuntul aceasta". Iar Nepotian i-a povestit toate.

Atunci imparatul, cunoscind pe Sfintul Nicolae ca este mare placut al lui Dumnezeu si minunindu-se de indrazneala si de rivna lui pentru cei napastuiti, a liberat pe voievozii aceia, zicindu-le: "Nu eu va daruiesc viata, ci marele slujitor al lui Dumnezeu, Nicolae, pe care voi l-ati chemat spre ajutor. Deci sa mergeti la dinsul si sa-i dati multumire, apoi spuneti-i lui din partea mea: "Iata am facut cele poruncite de tine; deci nu te minia asupra mea, placutule al lui Hristos!". Acestea zicind, le-a incredintat o Evanghelie ferecata cu aur, o cadelnita de aur, impodobita cu pietre scumpe si doua sfesnice, poruncindu-le sa le dea bisericii din Mira.

Astfel, cei trei voievozi dobindind preaslavita mintuire, indata au pornit pe cale si cu bucurie au venit la sfint, pe care cu veselie l-au vazut. Apoi mare multumire i-au dat, ca unuia care le-a facut o bunatate ca aceea si cintau, zicind: Doamne, Doamne, cine este asemenea Tie Cel ce izbavesti pe saracul din mina celor mai tari decit dinsul?" Apoi, nici pe cei saraci nu i-au lasat nemiluiti, ci si pe aceia i-au indestulat din averile lor, iar dupa aceea, cu buna sporire s-au intors la ale lor.

Acestea sint lucrurile lui Dumnezeu, care maresc pe placutul Sau. De aceea, ca o pasare ducindu-se vestea despre dinsul pretutindeni, a strabatut luciul marilor si toata lumea, incit nici un loc nu ramasese, unde sa nu fi fost auzite minunile cele mari ale slavitului arhiereu Nicolae, dupa darul cel dat lui de la Atotputernicul Dumnezeu.

Odata niste corabieri plutind de la Egipt spre partile Liciei, li s-a intimplat o furtuna mare, incit si pinzele au fost aruncate jos, iar corabia era sa se sfarme de tulburarea valurilor celor mari. Atunci toti se speriara de moarte. Iar cind si-au adus aminte de marele arhiereu Nicolae - pe care niciodata nu-l vazusera, decit numai auzisera de dinsul, ca este grabnic ajutator celor ce-l cheama intru nevoi -, s-au indreptat cu rugaciunile catre dinsul si l-au chemat in ajutor. Iar sfintul, indata s-a aratat lor si a intrat in corabie, zicind: "Iata, m-ati chemat si am venit ca sa va ajut; deci nu va temeti". Apucind cirma, se vedea cum cirmuieste corabia. Apoi a certat vintul si marea, precum si Domnul nostru odinioara Care a zis: Cel ce crede in Mine si lucrurile care le fac Eu, acela le va face. Astfel, credinciosul rob al Domnului poruncea marii si vintului si acelea ii erau ascultatoare.

Dupa aceea corabierii, purtati de vint lin, au sosit in cetatea Mira si, iesind din corabie, au mers in cetate, vrind sa-l vada pe cel ce i-a izbavit din nevoi. Vazindu-l mergind la biserica, au cunoscut pe facatorul lor de bine si, alergind, au cazut la picioarele lui, dindu-i multumire. Iar Minunatul Nicolae, nu numai din nevoia cea trupeasca si de moarte i-a izbavit pe aceia, ci si pentru mintuirea sufletelor lor a avut purtare de grija; caci, fiind mai inainte-vazator a vazut intr-insii cu ochii cei duhovnicesti gindul pacatului, care departeaza pe om de Dumnezeu si-l abate de la poruncile lui. De aceea a zis catre dinsii: "Cunosteti-va pe voi, rogu-va, o, fiilor, cunoasteti-va inimile voastre si gindurile vi le indreptati spre buna placere de Dumnezeu, pentru ca, desi ne tainuim si ne socotim a fi buni de catre ceilalti oameni, dar de Dumnezeu nimic nu se poate tainui. De aceea sirguiti-va cu toata osirdia a pazi sfintenia cea sufleteasca si curatenia cea trupeasca, caci sinteti biserica a lui Dumnezeu, precum graieste dumnezeiescul Apostol Pavel: De va strica cineva casa lui Dumnezeu, pe acela strica-l-va Dumnezeu.

Astfel, mustrind pe barbatii aceia cu cuvinte folositoare de suflet, i-a eliberat cu pace, caci fericitul avea obiceiul de mustrare, ca un tata iubitor de fii, iar fata lui era ca a ingerului lui Dumnezeu, stralucind cu darul cel dumnezeiesc. Din fata lui iesea o raza preastralucita, ca si din a lui Moise si vederea lui aducea mult folos celor ce priveau spre dinsul; caci daca cineva ar fi fost ingreuiat cu orice fel de patima sau cu intristare sufleteasca, numai daca ar fi privit spre sfintul, indata afla indestulata mingiiere intristarii sale. Sau de vorbea cineva cu dinsul, mult sporea intru cele bune. Asa ca nu numai cei credinciosi, daca se intimpla a auzi ceva din limba cea dulce si izvoritoare de miere, ci si cei necredinciosi se umileau si se povatuiau spre mintuire, lepadind rautatea necredintei cea din tinerete si primind in inima cuvintul cel drept al adevarului.

Marele placut al lui Dumnezeu a vietuit ani destui, stralucind in mijlocul cetatii Mirelor cu dumnezeiestile podoabe, dupa cum zice dumnezeiasca Scriptura: "Ca un luceafar de dimineata prin mijlocul norilor, ca luna plina de zilele sale si ca soarele ce straluceste asupra Bisericii Dumnezeului Celui prea inalt, ca un crin linga izvoarele apelor si ca niste mir de mult pret, bine mirosind tuturor".

In adinci batrinete, fiind plin de zile bune, si-a dat datoria cea de obste a firii omenesti, bolind putin cu trupul, apoi si-a savirsit bine viata sa vremelnica. Deci a fost petrecut cu bucurie si cu psalmi la viata cea neimbatrinita si fericita, insotindu-l sfintii ingeri si intimpinindu-l cetele sfintilor.

Linga cinstitul lui trup adunindu-se episcopi de prin toate cetatile, in multime fara numar, l-au pus cu cinste in biserica cea soborniceasca a mitropoliei Mirelor, in ziua a sasea a lunii decembrie. Apoi se savirsira multe minuni de catre sfintele moaste ale placutului lui Dumnezeu. Pentru ca a izvorit mir cu buna mireasma din moastele lui, cu care, ungindu-se cei bolnavi, dobindeau sanatate. Din aceasta pricina, de la marginile pamintului alerga lumea la mormintul lui, cautind tamaduirea bolilor si nu se lipseau de ceea ce cautau, caci toate neputintele se vindecau cu acel sfint mir, nu numai cele trupesti, ci si cele sufletesti, iar duhurile cele viclene se ingrozeau, nu numai in viata, ci si dupa moartea sa le biruia pe acelea, cum si acum le biruieste.

Odata, niste barbati tematori de Dumnezeu, de la gura riului ce se numeste Tanais, auzind de moastele cele izvoritoare de mir si vindecatoare ale arhiereului lui Hristos, Nicolae, care se afla in Mira, cetatea Lichiei, s-au sfatuit sa mearga pe mare, acolo, pentru inchinaciune. Umplind corabia cu griu, voiau sa pluteasca. Dar vicleanul diavol, care era salasluit mai inainte in capistea Artemidei si pe care il izgonise de acolo Sfintul Nicolae, risipind capistea, simtind ca vrea sa plece corabia catre marele parinte, miniindu-se pentru risipirea capistei cum si pentru izgonirea sa de acolo, se sirguia cu toata puterea sa se razbune asupra sfintului.

Astfel, diavolul s-a gindit sa faca impiedicare barbatilor acelora din calea pe care o planuisera si sa-i lipseasca de sfintenie, facindu-le piedici dorintei lor. Deci s-a prefacut in chip de femeie si se facea ca poarta un vas plin cu untdelemn, apoi a zis catre barbatii aceia: "As fi vrut sa duc aceasta la mormintul sfintului, dar foarte mult ma tem pe mare, ca nu este cu putinta unei femei neputincioase ca mine si bolnava cu stomacul, a indrazni sa calatoreasca pe atita noian. Pentru aceea, rogu-va pe voi ca, luind vasul acesta, sa-l duceti la mormint si sa turnati untdelemn in candela sfintului". Zicind diavolul acestea, a dat vasul in miinile acelor iubitori de Dumnezeu. Nu se stia insa cu ce fel de vraji era amestecat acel untdelemn, ca sa vatame si sa prapadeasca pe cei din corabie. Dar aceia, nestiind lucrarea vicleanului, au ascultat cererea lui si au luat vasul cu untdelemn diavolesc si, pornind de la mal, in ziua aceea au plutit bine. Insa a doua zi a inceput a sufla vintul dinspre miazanoapte si a face plutirea cu anevoie; deci, multe zile primejduindu-se de valuri, se gindeau sa se intoarca inapoi. Intorcind corabia, li s-a aratat Sfintul Nicolae, plutind intr-o barca mai mica si le zise: "Unde mergeti, barbatilor? Pentru ce ati lasat calea ce va sta inainte si va intoarceti? In mina voastra este a potoli viforul si a face corabiei calea usoara, caci este diavoleasca acea rea maiestrie care va impiedica in calatoria voastra. Ca nu o femeie v-a dat vasul, ci insusi diavolul; deci aruncati-l in mare si indata veti avea calea cu buna sporire".

Auzind acestea, barbatii aceia au luat vasul si l-au aruncat in adincul marii. Si facind aceasta, indata a iesit de acolo fum negru si para de foc, care a umplut vazduhul de miros greu, iar marea se desfacu si fierbind apa din adinc, clocotea. Iar picaturile apei erau ca niste scintei de foc, incit foarte mult s-au temut cei ce erau in corabie si de frica tipau. Dar ajutorul care se aratase lor, poruncind sa indrazneasca si sa nu se teama, a alinat marea; apoi pe calatori, izbavindu-i de frica, i-a facut a pluti fara primejdie spre Licia. Atunci, indata, venind o racoreala cu buna mireasma, a suflat asupra lor si s-au bucurat; apoi au plutit cu bine pina la cetatea cea dorita. Acolo, inchinindu-se moastelor celor izvoritoare de mir ale grabnicului ajutator si aparator, multumeau Atotputernicului Dumnezeu. Apoi, inaltind rugaciuni marelui parinte, s-au intors in tara lor, povestind tuturor, cu lacrimi de bucurie, ceea ce li se intimplase pe cale.

Multe, mari si preaslavite minuni a facut Sfintul Nicolae, acest mare placut al lui Dumnezeu, pe uscat si pe mare, ajutind celor ce erau in primejdii, izbavind de inecare si scotindu-i din adincul marii la uscat; rapindu-i din robie si aducindu-i la casele lor; izbavind din legaturi si din temnite, aparind de taierea de sabie si scapind de la moarte, apoi multora le-a dat tamaduiri: orbilor, vedere; schiopilor, umblare; surzilor, auz; mutilor, grai. Pe multi, din cei ce patimeau in saracia cea mai mare, i-a imbogatit, iar celor flaminzi le-a dat hrana. Si la toata nevoia, s-a aratat gata ajutator, aparator cald, grabnic folositor si sprijinitor; iar acum, deasemenea, ajuta pe cei ce-l cheama si din primejdii ii izbaveste. Ale carui minuni precum este cu neputinta a le numara, tot asa cu anevoie este a le descrie. Pe acest mare facator de minuni il stie Rasaritul si Apusul, si toti crestinii cunoasc nenumaratele lui minuni. Deci, sa se slaveasca printr-insul Dumnezeu Cel Unul in Treime laudat: Tatal, Fiul si Duhul Sfint, Caruia se cuvine lauda in veci. Amin.


Cateva dintre minunile Sfantului Nicole:

- Cum Sfantul Nicolae a izbavit de la innec un dreptcredincios.

- Minunea Sfantului Parintelui nostru Nicolae, pentru Vasile, fiul lui Agricola.

- Alta minune a Sfantului Nicolae, care a izbavit o corabie de inecare, pe cand era inca in viata.

- Minunea Sfantului Nicolae cu un covor.

2009 © impresum